Unul dintre principiile care stau la baza coordonării sistemelor de securitate socială, instituite prin regulamentele europene menționate anterior, este principiul unicității legislației aplicabile, în sensul că regulile de determinare a legislației aplicabile sunt stabilite astfel încât o persoană să nu fie supusă, în același timp, mai multor legislații de securitate socială sau să nu se regăsească în situația în care niciuna dintre legislațiile incidente să nu-i fie aplicabilă (pentru preîntâmpinarea  conflictului pozitiv sau negativ de legislații).

       În aplicarea regulamentelor europene de coordonare a sistemelor de securitate socială la care am făcut referire, Casa Națională de Pensii Publice (CNPP) îndeplinește, pentru România, rolul de instituție competentă în ceea ce privește determinarea legislației aplicabile lucrătorilor migranți.

Regula de bază care se aplică în cazul lucrătorilor migranți, constă în faptul că persoanele fac obiectul legislației de securitate socială a statului membru pe teritoriul căreia lucrează, conform principiului lex loci laboris (art.11 alin. (3) lit. a din Regulamentul (CE) nr.883/2004).

      De la regula generală, Regulamentul (CE) nr.883/2004) a prevăzut numeroase excepții și reguli specifice de determinare a legislației aplicabile, precum situația detașării din punct de vedere al securității sociale, situația de pluriactivitate etc.

Cea mai importantă dintre excepțiile de la regula de bază în materia determinării legislației aplicabile, din punctul de vedere al gradului de aplicare, este reglementată la art.12 din Regulamentul (CE) nr.883/2004).

      Conform art.12 din Regulamentul (CE) nr.883/2004), persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru, pentru un angajator care-și desfășoară, în mod obișnuit, activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv într-un alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească 24 de luni și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată.

        Având în vedere câmpul material de aplicare al Regulamentul (CE) nr.883/2004), detașarea prevăzută la art.12 nu are semnificația prevăzută de Codul Muncii, act normativ cu aplicabilitate națională, care reglementează relațiile de muncă, ci desemnează exclusiv situația în care o persoană care desfășoară, în mod obișnuit, activitate profesională pe teritoriul unui stat membru este trimisă temporar pe teritoriul altui stat membru, cu menținerea la sistemul de securitate socială al statului membru de trimitere.

Fiind vorba de o excepție de la regula generală de determinare a legislației aplicabile este de strictă interpretare și aplicare (exceptio este strictisssimae interpretationis et aplicationis).

       Documentul portabil A1 dovedește exclusiv menținerea titularului acestuia la sistemul de securitate socială (asigurări sociale de stat – pentru pensie, pentru accidente de muncă și boli profesionale, asigurări sociale de sănătate, de șomaj) din statul de trimitere (statul de care aparține instituția care a emis  respectivul document), lipsa acestuia nefiind de natură a împiedica desfășurarea de activități profesionale pe teritoriul altui stat membru, într-un astfel de caz devenind aplicabilă regula generală în domeniu – cea a asigurării conform legislației locului de desfășurare a activității. În consecință, documentul portabil A1 nu poate fi asimilat, din punct de vedere legal, unui permis de muncă.
Pentru a se evita dezavantajarea unui alt stat membru, prin invocarea procedurii de detașare, din punctul de vedere al securității sociale, în scopul justificării neachitării contribuțiilor sociale în acel stat membru, regulamentele europene în domeniu și actele adoptate în aplicarea acestora prevăd numeroase condiții necesare a fi îndeplinite în vederea obținerii documentelor portabile A1.

Aceste condiții au ca scop să determine în special dacă angajatorul, care solicită formulare de detașare, desfășoară activități substanțiale în statul din care se detașează, astfel încât scopul înregistrării/menținerii activității comerciale în statul membru de origine să nu fie acela al detașării de persoane.